Caii nu se împușcă

Titlul v-a dus cu gândul la filmul lui Sydney Pollack? Interesant film și premiile primite atestă deopotrivă aprecierile criticilor și ale spectatorilor. Nu, astăzi nu voi scrie despre „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, tocmai am afirmat contrariul. Caii nu se împușcă. De unde mi-a venit ideea să scriu despre cai? De la site-ul Experimentează.ro numit și furnizorul tău de experiențe.

Eram în căutarea unui altfel de cadou, neconvențional, când am descoperit acest site, iar „experiențe dezvoltare personală” m-a atras de cum am vizualizat categoriile din prezentare.

Mi-au plăcut caii, animale nobile, de pe când eram o mână de fată neastâmpărată, plină de curiozitate, atrasă de viață, pe care doream să o explorez și să o înțeleg. Și nu o dată s-a întâmplat să nu țin cont de avertismentele și sfaturile adulților.

Sursa foto: facebook.com/experimenteaza/

Era demult, într-un oraș liniștit, cu oameni pașnici și muncitori. Când și când pe stradă trecea câte o mașină, rulând încet, ce mai mult stârnea praful, decât să se grăbească. Vară fiind nu prea aveam îndeletniciri. Părinții la serviciu, prietenii plecați care încotro, plictiseala era mare. Și pe deasupra cicăleala bunicii „să nu faci aia, să nu dregi ailaltă, să nu te duci acolo, să stai dincolo, să nu atingi…”

Cum vă spuneam, plictiseală mare. O singură prietenă, Mimi, care stătea două case mai încolo, rămăsese să înfrunte căldura greu de suportat într-un oraș prins între dealuri, ca într-o căldare. Cum păcăleam vigilenţa bunicilor, adevăraţi jandarmi, cum ne întâlneam în secret să pornim într-o nouă aventură.

Nu departe de casele noastre era sediul CAP-ului (unii știu ce înseamnă) într-o clădire construită sub formă de U și care avea o uriașă curte unde erau parcate un IMS kaki, un camion și o trăsură la care erau înhămaţi doi cai frumoși cum alții nu mai văzusem. Unul negru ca pana corbului și unul sur. Doamne, frumoși mai erau! Și acum îmi amintesc mersul lor elegant, ușurința cu care trăgeau trăsura, felul falnic în care își ţineam capul și privirea mândră pe care ţi-o aruncau când te aflai prin apropiere.

Sursa foto: facebook.com/experimenteaza/

Curtea se termina în dreptul unui parc, iar nouă ni se părea locul ideal de joacă. Odată jucându-ne l-am văzut pe vizitiu intrând în clădire în zona birourilor și lăsând caii nesupraveghiaţi. Acela a fost momentul nostru de glorie. Am alergat ca bezmeticele spre trăsură, cu greu ne-am cocoțat pe capră, am prins de hăţuri și am smucit cât am putut de tare, așa cum îl văzusem pe vizitiu procedând și, spre surprinderea noastră, hamurile s-au întins și caii au luat-o din loc cu noi și cu trăsura.

Sursa foto: facebook.com/experimenteaza/

A, da, povestea ar trebui rescrisă.

Era o zi frumoasă de vară, iar eu și prietena mea Mimi nu ne prea găseam locul.

– Buni, plec cu Mimi să ne plimbăm prin parcul de lângă sediul CAP-ului, am strigat în timp ce poarta se trântea în urma noastră.

Nu am mai auzit răspunsul ei, iar pașii ne-au purtat spre mirajul din curtea sediului. Nea Nelu, vizitiul trăsurii președintelui de CAP, stătea de povești cu unul dintre portari și tocmai îi spunea că urmează să plece mai repede acasă, șeful fiind plecat din oraș.

Ne-am apropiat tiptil de cei doi pentru a auzi tot ce-și spuneau, iar când am fost lângă ei am zis cu o voce mieroasă:

– Nea Nelu, dacă astăzi ai timp, ne plimbi și pe noi cu trăsura, dar știi, am vrea să stăm pe capră lângă mata?

Omul se întoarse spre noi și, după ce ne măsură din priviri, zise:

– Ați spus părinților unde ați plecat? Să nu se sperie când vor vedea că nu apăreți ceva timp.

– Noi am spus că suntem în parc, n-aveam de unde să știm că vrei să ne plimbi.

N-a vrut să plece cu noi nici în ruptul capului până nu i-am spus bunicii că facem o plimbare scurtă cu trăsura CAP-ului. Nea Nelu era un om de treabă, iar caii erau dragostea lui. Îi îngrijea cu atâta atenție, iar coamele și cozile erau țesălate și împletite de mâinile lui.

– Murgu și Suru sunt cei mai frumoși cai din oraș, dar nu acceptă pe oricine în preajma lor și cine nu îi cunoaște se poate trezi cu o copită în față. Să nu vă apropiați de picioarele lor din spate că lovesc.

Pe drum ne-a spus multe povești, iar timpul a trecut mult prea repede pentru două fetițe plecate într-o aventură.

Morala o puteți trage voi, dar v-o pot spune și eu. Nu merită să riști și să-ți pui viața în primejdie, dacă poți îndupleca și „munții” cu vorba bună. E adevărat că eram copii cu mintea necoaptă, neastâmpărați și puși pe șotii, că ne plăceau caii și nu vedeam în ei un pericol real. Din acea zi am învățat că trebuie să cunoști multe lucruri înainte de a spune despre ceva „vreau„.

Sursa foto: facebook.com/experimenteaza/

Îmi plac la fel de mult caii și descoperind în oferta celor de la Experimentează.ro cadouri speciale constând în două ore de călărie la un centru de echitație din București sau experiența de tras cu arcul și echitație la o pensiune din Covasna mi-am amintit de una dintre multele năzbâtii care mi-au animat copilăria.

*****

Probă sponsorizată de Experimentează.ro.

Articolul „Caii nu se împușcă” a fost scris pentru Spring SuperBlog 2020.

Publicitate