Stând de vorbă cu un vis colorat

Într-o zi mi-am amintit să visez. Și, pentru că nu era nici prea zi, nici prea noapte, i-am căutat locul secret în care se ascundea de câte ori îţi auzea pașii.

Când am atins cu răsuflarea mea caldă ceea ce credeam a fi un vis, era înlănțuit, însingurat, dar s-a trezit. Mi-a spus că am ajuns prea târziu și trebuie să am răbdare să aștept o nouă metamorfoză. Nu era visul acela gri din care te trezești strigând, tremurând transpirat, dar era foarte slăbit.

Spune-mi ce culoare ai? Da, era întrebarea mea șoptită cu ezitare. Roșu, îmi zise el sacadat. N-am înţeles de ce roșu. De furie că îl uitasem în nopțile prea scurte, de izolarea la care a fost condamnat pe nedrept, de dor, de jale?

Gândurile ce-ţi tot dau târcoale, te îndepărtează de mine, mai zise el. Ai uitat albastrul cu care te priveam chicotind de dincolo de geam în fiecare dimineață. Cât te-am rugat să-mi lași măcar o fantă pe unde să pătrund!

Albastru? mă-ntreb. Și scotocind adânc în memorie îmi amintesc de verde. Ei, poate nu de nuanța asta crudă, ci de verdele frunzelor de arin ori al păpădiilor și primulelor. De verdele primăverilor, al verilor și uneori toamnelor. Îmi amintesc de un colţ de soare cu nor. Și cântecul… Cântecul mierlei.

N-am să-mi mai îndepărtez visul, nu-l voi mai abandona în tristețe. De va fi roșu, albastru, galben sau verde ori toate la un loc, nu mai contează, important este să mi-l visez, să îl răsfăţ cu zâmbete și să-mi las timp pentru poveștile lui rumene-n obraji și părul adorabil de zburlit.

*****

Imaginea reprezentativă și videoclipul fac parte din arhiva personală și nu pot fi folosite fără acordul meu expres.

Publicitate