Sunt aici!

În capul meu este un mare hău, un hău cu teamă de a fi privit. Încerc, dar totul prinde a se roti, întâi lent, ca un dans de zâne, apoi din ce în ce mai rapid până văd formele neclare, distorsionate, mișcându-se haotic. Amețesc, întind brațul să mă sprijin de ceva, dar alunecă și, în cădere, strig: Sunt aici!

Alung broboanele de transpirație rece de pe frunte și-mi spun că jocul ăsta nebun al unei minţi bolnave trebuie să înceteze. A fost un accident! A fost un accident, mă aud strigând, dar nu recunosc propria-mi voce și mă sperie.

A fost un accident! repet cu glas pierit și disperarea mă cuprinde. Nici viteză mare nu aveam, nici muzica nu era tare. M-am aplecat să caut pachetul de ţigări din poșetă, iar când am ridicat privirea parapetul se îndrepta amenințător spre noi. Am trăit impactul înainte de a se produce.

Auzeam voci de femei, de bărbaţi discutând ori foarte aproape, deasupra mea ori sunetul venind din depărtare. Apoi sirena… Să oprească cineva sirena asurzitoare! Nu deranjează pe nimeni în afară de mine. Nu vreau să adorm… Trebuie să știu… căldura îmi picură în vene și mă cuprinde într-o îmbrățișare. Mi-e cald și mi-e bine, nimic nu mai doare.

Undeva în stânga mea o ușă se deschide. Mai mulţi pași se apropie, dar eu rămân neclintită în poziţia pe care o aveam.

– Ar fi trebuit să-și revină până acum și domnul doctor a zis asta. E o voce răgușită de prea mult tabac sau dintr-o problemă de laringe.

– Și dacă întreabă ce s-a întâmplat cu el, ce-i zicem? aud o voce mult mai tânără venind din dreapta mea.

– Păi ce-i putem spune? Că s-a prăpădit.

Deschid brusc ochii și deslușesc două siluete de femei îmbrăcate în halate verzi. O privesc insistent pe cea care îmi așează perna sub cap și-mi îndreaptă o șuviţă de păr imaginară.

– Totul va fi bine, mai spune, deși știe că am auzit discuţia lor. Privește aparatele care mă împresoară, se răsucește pe un picior și-i face semn celeilalte să se îndrepte spre ieșire.

Privesc tavanul alb, pe care înflorește o pată mai galbenă cu marginile bine conturate, până când imaginea începe să joace, să se amestece cu alte obiecte din salon, să se rotească din ce în ce mai amețitor. Închid ochii strângând cu putere pleoapele și-l văd în cadrul ferestrei fumând liniștit. Apoi se întoarse către mine și cu vocea-i gravă, plină de inflexiuni vesele, zise:

– Hai grăbește-te, că nu mai ajungem la timp!

Unde? Unde trebuie să ajungem? aș vrea să strig, dar dispare. Dau să mă ridic, ameţesc, întind braţul să mă sprijin de ceva, dar alunecă și, în cădere, strig: Sunt aici!

*****

Sursa foto: arhiva personală

Publicitate